CAZUL ACUZATIV cu și fără prepoziție - EXERCIȚII REZOLVATE (clasa a VI-a)

1. a) „Bunica” răspunde la cine pregătește?, deci e subiect, în nominativ. Ce pregătește? Prăjitura: acuzativ, fără prepoziție.
2. b) „Copiii” răspunde la cine se joacă?: nominativ. Unde se joacă? În curte: substantivul „curte” stă după prepoziția „în”, care cere acuzativul.
3. c) „Elevul” este subiectul, în nominativ. Ce a pus? Caietul: acuzativ, fără prepoziție. Unde a pus? Pe bancă: acuzativ, cu prepoziția „pe”.

Răspuns: Fără prepoziție: „prăjitura”, „caietul”. Cu prepoziție: „(în) curte”, „(pe) bancă”.

1. a) Ce citește? Revista. Arată lucrul asupra căruia se îndreaptă acțiunea, fără prepoziție: complement direct.
2. b) Pe cine așteaptă? Pe Ioana. Prepoziția „pe” din fața unui nume de persoană marchează aici complementul direct, nu un loc. Forma „o” doar anunță același complement și nu se analizează separat aici.
3. c) Despre ce vorbim? Despre excursie. Verbul „a vorbi” se construiește cu prepoziția „despre”, deci „excursie” este complement prepozițional.
4. d) Când ne întâlnim? După ore. Grupul arată momentul acțiunii: complement circumstanțial de timp.
5. Toate cele patru substantive sunt în acuzativ: primele două răspund la ce? și pe cine?, ultimele două stau după prepoziții care cer acuzativul.

Răspuns: a) ce? complement direct; b) pe cine? complement direct; c) despre ce? complement prepozițional; d) când? complement circumstanțial de timp.

1. a) În prima propoziție întrebăm predicatul: ce a spart geamul? Mingea. Ea face acțiunea, deci este subiect, în nominativ.
2. În a doua: ce a lovit copilul? Mingea. Acum acțiunea cade asupra ei, deci este complement direct, în acuzativ. Forma „mingea” este identică, doar rolul diferă.
3. b) Ce a plecat? Trenul: subiect, nominativ. Ce am pierdut? Trenul: complement direct, acuzativ.

Răspuns: a) nominativ, apoi acuzativ; b) nominativ, apoi acuzativ. Forma nu te ajută; te ajută întrebarea.

1. a) Ne trebuie un grup care răspunde la unde?: „sub canapea”, „după dulap”. Prepozițiile „sub” și „după” cer acuzativul.
2. b) Ne trebuie un răspuns la când?: „înainte de cină”, „după prânz”. „Înainte de” este o locuțiune prepozițională care cere, și ea, acuzativul.
3. c) Ne trebuie un răspuns la cum? sau în ce fel?: „cu atenție”, „cu interes”.
4. Verificare: în toate completările substantivul stă după o prepoziție care cere acuzativul, iar întrebarea pusă predicatului dă exact funcția cerută.

Răspuns: De exemplu: a) „sub canapea”; b) „după prânz”; c) „cu atenție”. Toate substantivele sunt în acuzativ, cu prepoziție.

1. a) Căutăm cuvântul pe care îl determină grupul. Nu întrebăm verbul, ci substantivul: care drum? Cel din pădure. Grupul determină un substantiv, deci este atribut substantival prepozițional.
2. b) Aici grupul ține de verb: de unde am ieșit? Din pădure. Arată locul, deci este complement circumstanțial de loc.
3. c) „Este” are aici rol de verb copulativ: nu spune că masa există, ci arată din ce e făcută. Grupul „din lemn” completează verbul copulativ și arată o însușire a subiectului „masa”, deci este nume predicativ.
4. În toate cele trei cazuri, substantivul stă în acuzativ, după prepoziția „din”. Cazul este același; funcția se schimbă după cuvântul pe care îl determină grupul.

Răspuns: a) atribut substantival prepozițional; b) complement circumstanțial de loc; c) nume predicativ. Toate în acuzativ.

1. a) Complementul direct răspunde la ce? și nu are prepoziție: „Primăria a renovat școala.” (ce a renovat?).
2. b) Pentru loc punem o prepoziție de loc: „Mergem la școală.” (unde mergem?).
3. c) Alegem un verb care cere o prepoziție: „Mă gândesc la școală.” (la ce mă gândesc?). Observă că prepoziția e tot „la”, dar acum nu arată un loc: verbul „a se gândi” o cere.
4. d) Grupul trebuie să determine un substantiv: „Serbarea de la școală a fost reușită.” (care serbare?).

Răspuns: De exemplu: a) „Primăria a renovat școala.”; b) „Mergem la școală.”; c) „Mă gândesc la școală.”; d) „Serbarea de la școală a fost reușită.”

1. a) „Muzeul” este acum subiect. Ca să devină complement direct, îl punem după un verb care acceptă întrebarea ce?: „Vizităm muzeul.” Forma rămâne „muzeul”, dar cazul devine acuzativ.
2. b) Pentru un circumstanțial de loc îi adăugăm o prepoziție de loc: „Ne plimbăm prin pădure.” (pe unde ne plimbăm?). Substantivul își pierde articolul hotărât după „prin”, iar cazul devine acuzativ.
3. c) Alegem un verb care cere prepoziție: „Discutăm despre muzică.” (despre ce discutăm?). Grupul este complement prepozițional, în acuzativ.
4. Verificare: niciun substantiv din propozițiile noi nu mai răspunde la cine? ce? ca să arate cine face acțiunea, deci niciunul nu mai e subiect.

Răspuns: De exemplu: a) „Vizităm muzeul.”; b) „Ne plimbăm prin pădure.”; c) „Discutăm despre muzică.”

1. Găsim predicatul: „a plantat”. Toate întrebările le punem lui.
2. Cine a plantat? Elena: nominativ, subiect. Este singurul substantiv din propoziție care nu e în acuzativ.
3. Ce a plantat? Florile: acuzativ fără prepoziție, complement direct.
4. Când a plantat? Duminică: substantiv în acuzativ fără prepoziție, complement circumstanțial de timp. Virgula de după el arată că stă la începutul propoziției, nu că ar avea alt rol.
5. Unde a plantat? În grădină: acuzativ cu prepoziția „în”, complement circumstanțial de loc.
6. Cum a plantat? Cu mare răbdare: substantivul „răbdare” este în acuzativ cu prepoziția „cu”, complement circumstanțial de mod. „Mare” este adjectiv și determină substantivul „răbdare”.

Răspuns: „Elena”: nominativ, subiect; „florile”: acuzativ, complement direct; „duminică”: acuzativ, complement circumstanțial de timp; „grădină”: acuzativ, complement circumstanțial de loc; „răbdare”: acuzativ, complement circumstanțial de mod.