Test de antrenament Evaluarea Națională la română, nr. 2

Textul 1

Cum venise pe lume, nici el nu-și dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn și parcă era de când pământul. Nu simțise nici durere, nici bucurie. Și mult își muncise gândul cum răsărise, și-al cui era? Mic cât un fir de linte, mișca piciorușele fragede și ocolea, de pe margini, frunzișoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieși de sub umbra răcoroasă și dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc și îndrăzni: deschise ochișorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârșit bine-bine și privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Cu câtă strălucire, ce adânc și albastru se dezvelea cerul! Și ce minune! cu ochișorii lui mărunți, cât niște fire de colb, îl cuprindea întreg. Și ce întunecime, câtă umezeală sub frunzișoara lui. Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi.

Tresări. Era el altul? Piciorușele nu mai erau ale lui de scânteiau așa? Și mai era îmbrăcat în aur! Căci și trupușorul lui, pe care și-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiță căzută de acolo, de sus, o fărâmiță de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Și, ca o adeverire, pe țărâna neagră trupul aruncă o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare. Și cum să ajungă? Privi în sus; și atunci, deasupra căpușorului, zări lujerul unui crin ce se ridica așa de înalt, că parcă floarea din vârf își deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

În mintea lui își înjghebă planul. Să se suie pe lujer în sus, să meargă, să meargă și să meargă până în vârf; și de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură, — sau o vedea el ce-o face.

Atunci se mișcă din nou, și după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte și coborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în țărână. Văzând asta, se ridică pe piciorușele dinapoi și, fără să știe pentru ce, cu cele dinainte își făcu, moșnegește, cruce. Pe urmă încercă din nou și văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, și când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicături: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!...

Și-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos și-l prinse amețeala. Privi în sus și se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câțiva pași, și ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzișoară lătăreață, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Și iar purcese la drum; și umblă, și umblă, băiete; de-abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Și voinicul privi iar în sus. Privea în sus și nu-și credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat. Și cât era de hotărât și de vânjos drumețul, nu-și putu opri un oftat:

— Uf! că mult mai am de suit, Doamne!

(Emil Gârleanu, „Gândăcelul”, din volumul „Din lumea celor care nu cuvântă”. Text reprodus după ro.wikisource.org.)
Glosar: colb = praf; tărie = (aici) cer; a înjgheba = a alcătui, a plănui; lujer = tulpina subțire a unei plante; a purcede = a porni; a scăpăta = a coborî spre asfințit; vânjos = puternic, voinic.

Textul 2

Pas cu pas, până pe vârful Omu

Anul trecut, cei doisprezece membri ai clubului de drumeții dintr-o școală gimnazială din Brașov și-au propus un obiectiv care părea, la început, prea mare pentru ei: să urce pe vârful Omu, la 2.505 metri altitudine. Cei mai mulți dintre ei nu urcaseră niciodată mai sus de o mie de metri.

Pregătirea a durat patru luni. Elevii nu au pornit direct spre munte. În primele săptămâni, au mers pe jos câte cinci kilometri, pe drumuri de câmpie. Apoi au urcat dealurile din jurul orașului, iar în a treia lună au făcut primele trasee de câteva ore, cu rucsacul în spinare. Fiecare drumeție era ceva mai lungă decât cea dinainte.

Profesorul care coordonează clubul le-a explicat elevilor că, dacă privești tot timpul spre vârf, drumul pare nesfârșit. De aceea, traseul final a fost împărțit în etape, fiecare cu un punct de popas: o stâncă, un izvor, o cabană. „Nu ne gândeam la vârf, ci la următorul popas. Așa, oboseala părea mai mică”, povestește una dintre eleve.

Nu totul a mers ușor. La jumătatea drumului, doi colegi au vrut să renunțe. Grupul a făcut o pauză mai lungă, iar ceilalți i-au încurajat și au împărțit cu ei apa și ciocolata. În cele din urmă, toți cei doisprezece au ajuns sus, după aproape șapte ore de mers.

Acum, clubul pregătește o nouă ascensiune. Regula lor a rămas aceeași: un obiectiv mare se atinge printr-un șir de pași mici, făcuți cu răbdare.

(Text nonliterar realizat pentru acest test de antrenament.)