Test de antrenament Evaluarea Națională la română, nr. 3

Textul 1

Odată, vara, pe-aproape de Moși, mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza-mare, la moș Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur niște cireșe; căci numai la dânsul și încă la vro două locuri din sat era câte un cireș văratic, care se cocea-pălea de Duminica Mare. Și mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă. Intru mai întâi în casa omului și mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat.

— Nu-i acasă Ion, zise mătușa Mărioara; s-a dus cu moșu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Codreni, s-aducă niște sumani.

[...]

— Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătușă Mărioară! vorba de dinioarea; și-mi pare rău că nu-i vărul Ion acasă, că tare-aș fi avut plăcere să ne scăldăm împreună... Dar în gândul meu: „Știi c-am nimerit-o? bine că nu-s acasă; și, de n-ar veni degrabă, și mai bine-ar fi!...“

Și, scurt și cuprinzător, sărut mâna mătușei, luându-mi ziua bună, ca un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă șupuresc pe unde pot și, când colo, mă trezesc în cireșul femeii și încep a cărăbăni la cireșe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Și cum eram îngrijit și mă sileam să fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătușa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireșului.

— Dar bine, ghiavole, aici ți-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbați la mine; coboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăța eu!

Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea și vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chitește. Apoi începe a se aburca pe cireș în sus, zicând: „Stai, măi porcane, că te căptușește ea, Mărioara, acuș!“ Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, și odată fac zup! în niște cânepă, care se întindea de la cireș înainte și era crudă și până la brâu de naltă. Și nebuna de mătușa Mărioara, după mine, și eu fuga iepurește prin cânepă, și ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepurește, și ea după mine până-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de lături iar gard, și hârsita de mătușă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Și eu fuga, și ea fuga, și eu fuga, și ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun minciuni, erau vro zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă și deasă cum îi peria, de care nu s-a ales nimica. Și după ce facem noi trebușoara asta, mătușa, nu știu cum, se încâlcește prin cânepă, ori se împiedică de ceva, și cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, și-mi pierd urma, ducându-mă acasă și fiind foarte cuminte în ziua aceea....

Dar mai în deseară, iaca și moș Vasile, cu vornicul și paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina și-l cheamă să fie de față când s-a ispăși cânepa și cireșele... căci, drept vorbind, și moș Vasile era un cărpănos ș-un pui de zgârie-brânză, ca și mătușa Mărioara. Vorba ceea: „A tunat și i-a adunat“. Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, și vinovatul trebuia să plătească. Vorba ceea: „Nu plătește bogatul, ci vinovatul“. Așa și tata: a dat gloabă pentru mine, și pace bună! Și după ce-a venit el rușinat de la ispașă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:

— Na! satură-te de cireșe! De-amu să știi că ți-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta?

Și iaca așa cu cireșele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute și degrabă: „Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtișag“. [...]

(Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”, fragment din partea a II-a. Text reprodus după ro.wikisource.org.)
Glosar: Moși = sărbătoare de vară în care sunt pomeniți morții; văratic = timpuriu; a se coace-păli = a se coace de-a binelea; a se chiti = a se gândi, a plănui; a chiti (pe cineva) = a nimeri, a ținti; chiuă = piuă, instalație în care se bate țesătura de lână ca să devină mai deasă; sumani = haine țărănești groase, din lână; dinioarea = adineaori; a se șupuri = a se strecura; a cărăbăni = a căra repede; jordie = nuia, băț lung; a se aburca = a se cățăra; a da palancă la pământ = a culca la pământ; prăjină = veche unitate de măsură pentru suprafețe; vornic = primarul satului; a ispăși = (aici) a evalua paguba; cărpănos = zgârcit; a clămpăni = a vorbi mult; chelfăneală = bătaie; a-și mânca liftiria (de la cineva) = a pierde încrederea cuiva.

Textul 2

Moșii de vară și cireșele timpurii

În calendarul popular românesc, sâmbăta dinaintea Rusaliilor poartă numele de Moșii de vară. În Moldova, Rusaliile se mai numesc și Duminica Mare. În această zi, oamenii își amintesc de cei trecuți în lumea drepților și dau de pomană vase noi de lut, umplute cu apă, cu lapte sau cu vin, alături de colaci și de fructe. Pentru că cireșele se coc devreme, oamenii le dau de pomană la Moși, ca să-și pomenească strămoșii. În unele sate, bătrânii spun că cireșele nu se gustă până nu se dau întâi de pomană.

Cireșul este unul dintre primii pomi care rodesc vara. Există soiuri timpurii, ale căror fructe se coc încă de la sfârșitul lui mai, și soiuri târzii, care se culeg abia în iulie. În trecut, un cireș timpuriu era o adevărată bogăție pentru gospodarul care îl avea, pentru că fructele lui se vindeau sau se dăruiau printre primele din sat.

Culesul cireșelor cere însă atenție. Crengile cireșului se rup destul de ușor sub greutatea unui om, așa că specialiștii recomandă folosirea unei scări stabile și culesul în doi: unul urcă, iar celălalt ține scara. Iar dacă pomul nu este al tău, regula rămâne cea mai veche dintre toate: întâi ceri voie.

(Text nonliterar realizat pentru acest test de antrenament.)