Test de antrenament Evaluarea Națională la română, nr. 7

TEXTUL 1

Paștile se apropiau. Nu mai erau decât cinci zile până-n Săptămâna cea Mare. Dacă popa voia să petreacă Paștile cu preoteasa împreună, nu-i rămenea decât să câștige trei lucruri de căpetenie: var pentru pereți, ferestre pentru casă și privaz pentru icoana Sfintei Mariei, Maicii Preacurate — tot lucruri care numai în oraș se pot căpăta. La târg, dară!

Avea popa cai, avea și trăsură. Îl cam supărau însă lesele, din care n-au fost rămas decât spinarea cu coastele. Îl prindea apoi rușinea, ca popă ce era, să meargă fără de lese la târg. În împrumut nu putea lua, fiindcă se afla în Sărăceni, unde nici popa n-avea lese cumsecade.

Nevoia este cel mai bun învățător. Părintele trimise pe Cozonac în vale, după nuiele, bătu doi pari în pământ, între pari, tot la depărtare de o palmă, bătu bețigașe mai subțirele și apoi popa, preoteasa, copiii și Cozonac se puseră la împletit. Multă vreme nu trecu până ce lesele și fură gata. De minune nu era lucrul: erau însă cele mai bune lese în Sărăceni, bune, încât Cozonac nu se putu răbda să nu-și zică: „Popa e omul dracului!”

La târg și de la târg acasă, părintele se făli cu lesele sale; află că alții au, ba chiar cumpără mai rele lese decât acelea pe care le făcuse el.

— Ce faci, popă?
— Lese.
— Dacă doar ai!
— Fac pentru cei ce n-au.

După Paști, Cozonac începu să curețe bălțile de nuiele, iară popa să împletească lese. Cu cât mergea lucrul mai-nainte, cu atât mai bine mergea; cea din urmă leasă era totdeauna cea mai bună.

Marcu Florii Cucului era om sfătos. Îi plăcea să stea de vorbă cu popa. Cozonac curăță nuiele, popa împletește, iară Marcu zace întins pe burtă cu capul pe pumni și privește în dragă voie.

— Nuiaua asta e cam lungă, zise părintele, măsurând o nuia cu privirea. Măi, Marcule! ia dă-mi toporul cela, ca s-o fac mai scurtă!

Toporul era la picioarele lui Marcu; Marcu ridică partea de dinainte a trupului, se reazemă pe cot, întinde piciorul și moșcotește, voind să tragă toporul cu piciorul.

— Tare ți-e degrabă! îi grăiește popa, și-i trage una cu nuiaua. Marcu sare și se încredințează că el este cu mult mai sprinten decât credea. În urmă, astă încredințare i-a fost de mare folos. Înainte de Rusalii, părintele a gătit un car de lese, cu care avea să meargă la târg, și Marcu știa foarte bine că, dacă popa vinde lesele, și el va să aibă sărbători bune. I-a fost ajutat popii câteva săptămâni, și lucrul totdeauna îi aduce folos celui ce-l face.

Înainte de Rusalii începură însă niște ploi, care părea că nu vor mai înceta.

— Nu știu, zău, eu ce voi face, zise popa. Parcă m-oi lăsa cu târgul până după Rusalii. Mi-e groază să plec pe ploaia asta. Dacă n-o sta ploaia până joi, apoi eu, unul, nu mă duc!

Marcu se scărpină după urechi, dar nu zise nimic. Vedea și el că popa nu se cade să fie plouat. Îl supăra însă lucrul și-l făcea să se gândească.

— Oare, grăi el într-un târziu, încetând a împleti, oare n-am putea noi împleti o rogojină? Șovar, rogoz și pipirig este în vale!

— Măi, poate că ai dreptate, îi răspunse popa. Și aceea tot cam așa trebuie să fie ca și asta ce facem noi.

Dându-i ajutor popii, Marcu a început să facă mai bune lese decât popa. Rogojina a ieșit în cinstea lui; iară popa n-a venit plouat, ci cu punga plină de la târg.

(Ioan Slavici, „Popa Tanda”, fragment din capitolul al II-lea; text reprodus după ro.wikisource.org)
Explicații: popa Tanda = părintele Trandafir, preotul satului Sărăceni; rămenea = rămânea; privaz = ramă de tablou; lese (sg. leasă) = împletituri de nuiele puse pe laturile carului; bețigașe = bețișoare; a se făli = a se lăuda; sfătos = căruia îi place să stea de vorbă; a moșcoti = a se mișca încet, a se codi; Rusalii = sărbătoare creștină de vară; plouat = udat de ploaie, dar și (figurat) abătut, rușinat; șovar, rogoz, pipirig = plante care cresc în bălți; rogojină = împletitură din plante de baltă; va să aibă = va avea.

TEXTUL 2

„Nuiele, răbdare și un coș strâmb”

De trei luni, în fiecare joi după-amiază, sala de educație tehnologică a școlii noastre miroase a lemn ud. Aici se întâlnesc cei paisprezece membri ai clubului de meșteșuguri, elevi din clasele a V-a, a VI-a, a VII-a și a VIII-a, care învață să împletească nuiele de răchită.

Profesoara care coordonează clubul a pornit de la o idee simplă: un meșteșug nu se învață din explicații, ci din lucru. De aceea, la prima întâlnire, nu a ținut nicio prezentare. A pus la înmuiat un braț de nuiele într-un lighean cu apă și a început să împletească un coș mic, în tăcere. După zece minute, toți elevii stăteau în jurul ei și o întrebau cum pot încerca și ei.

O dată pe lună, la club vine și un meșter împletitor din satul vecin, care lucrează de peste patruzeci de ani. El le-a explicat copiilor că nuielele se taie toamna, după căderea frunzelor, și că trebuie înmuiate înainte de împletit, altfel se rup. «Primul coș iese strâmb la toată lumea. Al zecelea iese bine doar la cei care n-au renunțat după primul», le spune el celor care se descurajează.

Până acum, elevii au împletit douăzeci și două de coșuri și un paravan pentru grădina școlii. În luna mai, obiectele vor fi expuse la târgul de primăvară al comunei, iar banii strânși vor fi folosiți pentru cumpărarea de cărți pentru biblioteca școlii.

Întrebați ce au învățat, membrii clubului vorbesc mai ales despre răbdare. «Acasă renunțam la orice lucru care nu-mi ieșea din prima. Aici am văzut că lucrurile bune se fac încet», mărturisește o elevă din clasa a VII-a.

(articol publicat în revista unei școli gimnaziale; text scris pentru acest test)