Ai auzit vreodată un reporter întrebând un sportiv sau un actor cum se simte după o victorie? Exact asta e un interviu — o conversație cu scop precis, în care cineva întreabă și altcineva răspunde. Îl găsești în ziare, pe site-uri, la televizor, dar și la orele de română, când trebuie să analizezi sau să construiești un dialog real, nu ficțional. Spre deosebire de dialogul din povești, interviul transmite informații adevărate despre o persoană reală. Dacă știi cum funcționează, poți înțelege orice text de presă și poți scrie unul singur, corect și convingător.
Structura
Introducere: se prezintă persoana intervievată (numele, cine este, de ce e interesantă) și contextul discuției — câteva rânduri înainte de prima întrebare.
Corpul interviului: succesiune de întrebări și răspunsuri. Fiecare replică începe pe rând nou, cu linie de dialog (—). Înaintea replicii se precizează, de obicei, inițialele sau numele vorbitorului: — Cum ai început? (Rep.) / — Am început de mic. (A.P.) Întrebările merg de la general la particular: cine ești → ce ai făcut → cum te simți → ce urmează.
Încheierea: o replică de mulțumire sau o scurtă notă a redactorului care încheie discuția.
De reținut
1. Fiecare replică — fie întrebare, fie răspuns — începe obligatoriu cu linie de dialog (—), nu cu ghilimele. Ghilimelele apar doar când citezi cuvintele cuiva în interiorul unui text narativ.
2. Întrebările trebuie să fie scurte și clare; o întrebare lungă și încurcată primește un răspuns evaziv — și interviul devine plictisitor.
3. Interviul e un text nonliterar, deci limbajul e direct și precis, fără figuri de stil sau descrieri poetice.
Dialogul literar e inventat de autor și servește povestea — personajele spun ce are nevoie scriitorul. Dialogul dintr-un interviu e real: două persoane reale, întrebări reale, răspunsuri reale. Scopul nu e să creeze emoție artistică, ci să transmită informații corecte despre o persoană sau un subiect. De aceea îl numim text nonliterar.
Nu există un număr magic, dar pentru un exercițiu școlar, 4–6 întrebări sunt suficiente. Contează mai mult calitatea decât cantitatea: întrebările să fie variate ca tip (despre trecut, prezent, viitor, sentimente, opinii) și să curgă logic una din alta, ca o conversație adevărată, nu ca o listă aleatorie.
Nu, și asta e o regulă a limbii române, nu un capriciu. Linia de dialog (—) marchează replicile directe în orice dialog scris. Ghilimelele se folosesc când reproduci vorbele cuiva în interiorul unui text, nu când scrii dialogul propriu-zis. Confuzia dintre ele e una dintre cele mai frecvente greșeli, așa că merită reținută bine.